Nu stiu unde fuge timpul!Nu stiu daca se ascunde dupa ce trece de noi si ne priveste de undeva din umbra!Stiu cum ar fi sa pot opri timpul si sa alerg catre cei dragi:
-sa alerg catre ai mei pentru o secunda sa ii imbratisez si sa le spun cat imi lipsesc;
-sa alerg catre el si sa ii spun cat il iubesc sarutandu-i buzele ce indemna la pacat;
-sa pot sa ii mai vad macar o data pe toti cei pe care i-am pierdut si parca nu am petrecut destul timp impreuna;
Si totusi timpul e cel mai mare paradox, prieten si dusman, aliant sau inamic,frumos sau urat , cu totii la un moment dat trecem prin toate starile lui...
Deschid ochii si ii vad fata de copil asezata pe perna mea, doarme profund si nu pot conteni din a-l privi. Ii numar alunitele si desenez imaginar mii de forme...Brusc zambeste si ma gandesc repede ca "m-a prins" in timp ce il studiam. Rapid imi dau seama ca el doar visa, visa probabil frumos.
Dar cum a ajuns el aici? Cum a ajuns in patul meu? Nu stiu si nici nu imi pasa...Mana lui stanga ma tine langa el in speranta de a simti daca ma ridic din pat...Nu o fac, imi place aici!Imi place "sa il aud" cum doarme...Inchid ochii si imagini in vin in minte,saruturi, vin, hainele ce nu mai sunt, jocuri, lumini, atingeri...Toate imi vin in minte ...deschid ochii in jur sunt hainele mele, sunt paharele de vin varsate pe podea,lumanarile inca ard...O senzatie de rece ma cuprinde si realizez ca nu visez imaginile mele sunt amintiri, amintiri de aseara!Tresar...Cum e posibil? "Scap" usor de latul mainii lui, cobor din pat si ma uit in jur, vad totul imprastiat,il vad pe el cum doarme ,vad soarele de afara, in minte mii de ganduri alearga haotic cat sa imi blocheze orice simt!Merg la fereastra si vad cea mai senina dimineata din viata mea..."Il iubesc",mi-am zis privindu-l peste umar!Il iubeam intr-adevar,il iubeam cu tot ceea ce insemna fiinta mea, il iubeam pur pentru ca niciodata nu asteptam ceva in schimb,niciodata nu i-as fi spus,niciodata nu ar fi stiut cat si cum il iubeam...si totusi cum am ajuns aici?Cum ? O lumina puternica imi inchide ochii...aud o voce soptind:Trezeste-te e tarziu! Refuz sa o aud! Aud din nou:Adriana e tarziu! Atunci tresar ma uit la fereastra, ma uit la ceas, privesc in stanga mea si ...visasem!Te visasem! Atunci timpul mi-a devenit dusman, in clipa in care m-a trezit din visul in care eram cu tine!
